Fericirea e o alegere!

Se spune ca omul se vindeca numai atunci cand se satura de boala.

Dar intai de toate, trebuie sa atingi pragul cel mai de jos. Te ridici numai  atunci cand esti cel mai slab, cel mai obosit, cel mai trist. Trebuie sa nu mai ai nimic de pierdut ca sa te poti ridica. Pentru ca numai dupa intuneric te poti bucura de soare, numai dupa ce nu mai ai nimic realizezi, de fapt, cat de multe ai.

Si da, chiar cred ca toate au un scop, ca nimic nu e intamplator, ca din toate inveti cate ceva! Sau asa ar trebui. Desi eu fac mereu aceleasi greseli, ma lovesc de acelasi zid, cunosc mereu aceiasi oameni… Doar asteptarile cresc, si asta e normal.  Oare nu asta inseamna sa inveti din greseli? Sa-ti recunosti greselile, sa ti le asumi si sa-ti doresti mai mult pentru data viitoare?

Si deocamdata, n-am ce altceva sa fac decat sa merg inainte si sa fac tot ce pot cu resursele pe care le (mai) am. Si-mi concentrez atentia pe oamenii dragi din jurul meu, si pe cei dragi lor. Si-mi umplu viata de lucruri simple si frivole, pentru ca nu sunt inca pregatita pentru lucruri mari. Oricat de mult mi le-as dori, nu e momentul. Inca mai astept… Ce daca „deocamdata’’ dureaza mai mult decat ma asteptam?… Nimic din ce asteptam nu s-a implinit! Viata… pur si simplu se intampla!

Si incep sa cred ca e cineva, nu neaparat „acolo, sus’’, care e atent la ce ti se intampla si-ti da exact ce ai nevoie si nu ce vrei. Si aranjeaza lucrurile in asa fel incat sa nu renunti. Si exact cand crezi ca e mai rau, lucrurile se intorc spre bine!

Si oamenii te vor dezamagi mereu, pentru ca nu toti trebuie sa ajunga in inima ta. Cei mai multi vor trebui sa esueze, ca sa-i poti aprecia pe cei care sunt facuti sa ajunga acolo. Si daca raman in trecut, cum spunea Aura… „There’s a reason they didn’t make it to the future”…

Iar noi suntem, pana la urma, rezultatul tuturor dezamagirilor.

Asa am invatat sa iert, sa fiu mai blanda, sa am rabdare. Am invatat ca nu toti oamenii sunt ca mine si ca cei mai multi nici nu-mi inteleg firea. Si ca atunci cand oamenii te fac sa suferi, nu o fac neaparat premeditat. Oamenii sunt fragili, se sperie usor.  Ca viata e plina de surprize si prioritatile ti se pot schimba intr-o ora. Ca e normal sa suferi atunci cand astepti ca oamenii sa reactioneze exact cum ai reactiona tu, ca e gresit sa-i judeci inainte sa stii de unde vin si ce start au avut. Si chiar daca e greu sa gasesti oameni cu acelasi sistem de valori, trebuie sa crezi ca exista.

Si daca iti iei vitaminele, si-ti platesti taxele, si nu treci pe rosu,  Universul inca iti da oameni pe care sa-i iubesti.

Published in: on Ianuarie 9, 2012 at 5:51 PM  Lasă un comentariu  

Rabdarea e geniala!

Incerc sa fac totul cat mai bine! Cat pot de bine. Adica sa merg pana la capat. Vreau sa merg pana la capat!

Daca rezultatul imi va fi favorabil, nimic din ce s-ar spune pe seama mea n-ar putea sa ma raneasca. Insa daca rezultatul imi va fi fatal, atunci degeaba mi-ar da dreptate toti ingerii din lume.
Mi-am dorit intotdeauna sa realizez ceva nobil, ceva special, dar sunt datoare sa ma achit intai de sarcinile marunte ca si cum ar fi nobile si speciale.  Si mai am inca multe lucruri sa-mi demonstrez! Cum ar fi faptul ca nu mi-e frica! Nu mi-e frica  s-o iau de la capat. Nu mi-e frica sa merg pana la capat!

Orice vis serios incepe in sufletul tau! Asteapta, echilibreaza-te, rezista!
Rabdarea e geniala!

Published in: on Aprilie 16, 2010 at 7:18 PM  Lasă un comentariu  

Dragostea exista, S*** draga!

Am avut o copilarie plina de afectiune. Care, fie vorba intre noi, nu s-a terminat. Inca sunt Printesa lu’ tata, Cea mai printesa dintre frumoase, Ciresica, Randunica, Matza, Vulpe, si multe altele, depinde de cat de obraznica sunt in momentul respectiv.

Oricum, asta e irelevant, pentru ca, desi am aproape 25 de ani, sunt inca pe genunchii tatii. Tati a fost mereu prietenul nostru cel mai bun, al meu si-al sora-mii, si credeam ca mama e politistul cel rau: “Acum mananci, acum te culci, acum faci lectii!”… Tati ne facea prastii, zmee, ne repara bicicleta, ne lasa sa aducem caini si pisici in casa, ne dadea bani de inghetata de 2 ori, o data de fata cu mama, o data pe ascuns (credeam noi!). Mama ne chema in casa cand era joaca la apogeu, venea la scoala cand nu te asteptai (asta pentru ca n-o anunta nimeni de sedintele cu parintii!), ne pedepsea pentru notele sub 7, nu ne lasa sa sarim in pat, sa ne batem cu pernele, nu ne citea povesti si nu venea sa ne inveleasca inainte de culcare (cum facea tata!)… Bineinteles, credeam, cel putin eu, ca tata ne iubeste mai mult. Pentru ca mama nu ne zicea niciodata “Bravo” cand luam un 8, “De ce n-ai luat 10?”, zicea. Pentru ca nu era niciodata multumita de noi, pentru ca nu ne alinta, ni se parea rece, rea, pentru ca ne punea sub brad culegeri de matematica in loc de jucarii, si bineinteles nu se incadra in standardele noastre de copii, clar nu era de gasca! Tarziu de tot ne-a marturisit cat a suferit, ca nu s-a bucurat de afectiunea noastra, ca n-a ales ea sa fie pe postul de “Politistul cel rau”. Dar aveam déjà un parinte care ne coplesea cu afectiune, care nu ne refuza nimic. Asa ca cineva trebuia sa fie la cealalta extrema, “sa ne mai taie din aripi”, cum ziceam noi. Asa ca noi nu-i saream niciodata in brate cum ii saream lui tati, nu alergam cu carnetul de note cu nota 10 la ea, pentru ca stiam ca nu e nici o recompensa, nu o asteptam cu surprise, nu-i pansam, nu-i pupam degetul cand se taia. Asta a fost pretul pe care a trebuit sa-l plateasca pentru echilibrul nostru.

De fapt, aici am vrut sa ajung, la echilibru.

Lunga introducere, stiu! Am vrut sa subliniez ca totul pleaca din copilarie! Si nicidecum de la povestile cu Feti Frumosi si Zane. Ci de la parinti! Parintii joaca cel mai important rol in formarea noastra. Chiar daca nu ne dam seama, memoria afectiva se incarca in primii ani. Toate visele, frustrarile si temerile noastre de-acum se trag din copilarie. Am foarte clar in minte sursa tuturor…nu stiu cum sa le zic… Stiu de ce mi-e frica de-ntuneric, stiu de ce nu pot sa dorm fara muzica, stiu de ce n-am nici un complex, n-as schimba nimic la mine! Pentru ca parintii mei n-au lasat nicio problema nerezolvata. Fiecare intamplare are un anumit efect asupra noastra, cut cat suntem mai mici, cu atat se imprima mai adanc, iar parintii mei n-au lasat nici o zgarietura, nici o trauma in caracterul meu. (A se vedea echilibrul de care vorbeam mai devreme!)

Now that I’ve made my point…sa revenim in prezent.

De obicei, fetele isi fac din tata un model de barbat. De-aia, la 4 ani, vroiam sa ma marit cu tata. Clar nu mai e cazul. Dar! Ce vedem acasa, aia facem mai departe.

Tata e un familist convins, au 52 de ani si nu mananca unul fara altul, tata inca ii aduce zilnic flori mamei, inca nu lasa nici o discutie sa se transforme intr-o cearta, inca se giugiulesc ca doi adolescenti, inca rad impreuna, mama inca ii deschide usa tatei, ii ia haina, sta la pupat, il asteapta cu masa pusa, isi povestesc cum le-a fost ziua… Acelasi ritual de cand eram mica, aceleasi personaje, mai batrani, dar la fel de calzi.

Asta vreau eu! Echilibrul asta!

De-aia in toti iubitii mei l-am cautat pe tata. Pentru ca iubitul meu trebuie sa fie un tata bun! Tata n-a ridicat nicodata vocea, la noi sau la mama, nu ne-a fost frica de el, tata n-a fost niciodata suparat, ci foarte rar, dezamagit sau obosit, si niciodata de noi. A primit viata asa cum a venit, a vazut numai partea plina a paharului, chiar sic and era gol. Tata e un om echilibrat si fericit! Asa sunt si eu. Si asta caut si in omul cu care vreau sa am o familie la fel de fericita ca a lui si copii la fel de relaxati si pregatiti pe cat sunt eu acum.

Zici ca suntem de mici mintit si programati sa credem in acel cineva, si-apoi can te faci mare constati ca el nu exista. Si te infurii, si te superi sit e infurii si refuzi sa mai crezi in orice e frumos, ridici pumnul spre cer, si invinuim in stanga si-n dreapta. Ne pierdem credinta. Ne pierdem rabdarea. Ne aruncam la gunoi frumosul din noi. Si-atunci cum sa fii un om echilibrat? Daca nu crezi, daca nu ai rabdare?

Cum sa fii un om echilibrat, cand iti legi viata de un om doar din teama de singuratate, sau de gura mamei/lumii, sau pentru ca e timpul. Nu arunc cu noroi, departe de mine gandul asta! Tu esti un caz fericit! Dar sa luam alt exemplu!

In 3 ani, n-am vazut nici cea mai mica urma de afectiune. Nici un sarut, nici un pupic pe obraz, o strangere de mana, o imbratisare la despartire sau la revedere, o vorba buna. Ca si cum el e pedeapsa ei, si ea s-a resemnat. Un an inainte de nunta, cand el are dureri de cap, pastila, paharul cu apa si mangaierea au fost déjà inlocuite cu “Da-l dracu, sa-si ia singur”! Apoi se casatoreste cu el, desi e frigida, doar pentru ca el are casa mare si frumoasa, si masina, si serviciu bun, si-l plac parintii, si e timpul. Singurul lucru la care ma gandesc, sunt copii. Daca divorteaza, copii raman la ea, dar casa e a lui, si masina, si salariul mare. Daca nu divorteaza, imagineaza-ti: copiii aia vor crede in casatoria din dragoste? Cata afectiune vor avea in jurul lor? Cata incredere vor avea in ei insisi? Cat de echilibrati vor fi? Cu cata lejeritate sau incordare vor intra in viata? Se vor casatori pe cu totul alte criterii. Nu vor crede in iubire, pentru ca nu vor fi avut-o in jurul lor. Nu se vor intelege cu parintii, pentru ca parintii abia se inteleg intre ei. Si nici cu copiii lor nu se vor intelege, pentru ca asa au fost crescuti. Fara un camin cald! Fara echilibru! Si de-aici, cel putin doua generatii de nefericiti!

Si-atunci, Simo draga, bineinteles ca viata e urata ca dracu!

“Exista in schimb compromisul, umilinta si renuntarea la sine, pentru ca o relatie nu va fi niciodata perfecta de la sine, ci trebuie slefuita, trebuie taiata pe la colturi, pentru a se incadra in sabloanele construite in mintea noastra. Si cand ne dam seama ca nu se potriveste perfect….clacam. Si o luam de la capat.”

Nu cred in compromisuri. Cred in decizii. Si intotdeauna ai de ales! Dar daca iti legi viata de un om care nu se incadreaza in sabloanele tale, de ce pretinzi ca o relatie nu va fi nicodata perfecta de la sine? Si cand clachezi… dragostea nu exista! Dar cand ai zis “Da”, de bunavoie si nesilita de nimeni, exista dragostea atunci? De ce sa accepti un covrig daca nu ti-e foame? Mai ales cand nici nu-ti plac covrigii! Apoi dupa ani intregi de inghitit covrigii cu noduri…dai vina pe ala care ti-a dat covrigii. Iti pierzi speranta, te uiti urat la cei fericiti, iti pierzi rabdarea, esti scarbita, umilita si renunti sa crezi in tine!

Dragostea este singurul loc unde poti sa fii TU, exact asa cum esti. Singurul loc unde nu te simti niciodata umilit, nedorit, constrans, unde esti important, prioritar chiar, unde esti cel mai frumos, cel mai destept, cel mai sexi, cel mai intelegator, cel mai potrivit sa fii parinte, cel cu care sa mearga pana la capat!EstiTU! Gresesti si renunti? Nu! Asuma-ti greseala! Mergi mai departe! Suferinta trebuie combatuta, nu exaltata! N-ai avut suficianta rabdare sa astepti dragostea, si spui ca nu exista! Si ce urata-i viata! Si dragostea nu exista! Si totul e compromis si resemnare! Si ce nefericita sunt! N-am avut noroc in viata! Realitatea e asa cum ti-o creezi, si nefericirea ta se rasfrange asupra celor din jur! Daca n-ai destul curaj sa te ridici singur, nu arunca cu noroi in cei fericiti! Nu nega existenta unu lucru pentru care nu ai curajul sa lupti!

N-ai accepta fericirea nici daca ar fi in fata ta! Pentru ca esti prea speriata! Pentru ca ai gresit o data, nu mai crezi ca tie ti se poate intampla ceva frumos! Si cand o sa se intample, sper din suflet sa nu fugi!

Sper sa va cresteti copiii cu multa afectiune! Si sa le demonstrati ca dragostea exista!

Published in: on Aprilie 9, 2010 at 12:32 PM  Lasă un comentariu  

Si…

Tu vii dintr-o data

Ca o surpriza

Placuta

Si ma iei toata

Cu “Taci

si asculta!”…

Si tac,

Si te-ascult,

Si nu cred

Ca existi.

Dar te simt

Si ma pierd.

Tu vii cu scantei,

Cu versuri,

Cu zgomot,

Cu nerabdare,

Si inima-mi e

Numai ropot. 

Vii cu speranta,

Cu simplu,

Cu maine,

Cu dorinte de casa,

Copii,

Poate si-un caine.

Tu vii cu-ndrazneala,

Ai grija

Si tii minte.

Cu mesaje,

Priviri

Si cuvinte.

Vii cu saruturi

Furate

Pe strazi,

Cu Minulescu,

Bvlgari

Si stele verzi.

Vii si ma faci

Sa ma simt

Iarasi mica,

Ma faci sa rad

Si brusc

Nu-mi mai e frica!

Tu vii…exact cum as vrea eu sa vii!…

And by the way…I’m wearing the smile you gave me!

Published in: on Aprilie 9, 2010 at 7:55 AM  Lasă un comentariu  

Spune-mi ceva

Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

Adrian Păunescu

Published in: on Martie 31, 2010 at 7:48 PM  Lasă un comentariu  

Dragostea ta

Aceasta dragoste m-a obosit
Atit de mult…
Am obosit sa te ascult.
Si ochii mei au obosit
Sa te mai vada.

Nu ma-ntreba de ce acum,
Nu stiu sa-ti spun.
Am obosit sa te adun.
Si nu mai pot sa te mai chem
In gind mereu,
Iubitul meu.

Am obosit sa ma gindesc
Ca te iubesc.
Am obosit si-mi este frig
Sa te mai strig.

Published in: on Martie 31, 2010 at 7:42 PM  Lasă un comentariu